Recent la Chişinău s-a desfăşurat cea de-a 4-a ediţie a Festivalului „Filmul fără bariere”. Acesta presupune proiecţia filmelor din diferite ţări, care reflectă viaţa persoanelor cu disabilităţi. Ideea realizării unui astfel de festival a fost preluată din Rusia. În acest an au fost prezentate filme din Franţa, SUA, Rusia, Serbia, Olanda, Marea Britanie, Grecia şi RM. Noutatea acestui an a fost filmul artistic autohton „Etajul 2” în regia lui Dumitru Ţurcanu.
Deoarece proiecţia filmelor e preconizată pentru o durată destul de mare (de la ora 10.00 pînă la 17.30), ar fi bine ca pe viitor festivalul să fie împărţit în două părţi (de dorit pentru seara de week-end) ca mai multă lume să aibă posibilitatea să-l vizioneze.
E clar că filmele despre persoanele cu disabilităţi prezintă un interes mai sporit pentru persoanele cu disabilităţi, însă cred că ele ar putea avea o rezonanţă publică mai mare dacă ar fi mai bine promovate în societate. Ar fi bine de atras la festival mai multe persoane fără dificienţe, ca să vadă şi ei aceste exemple frumoase, cu adevărat motivante din viaţa persoanelor cu disabilităţi, ce demonstrează prin propriul exemplu că viaţa merită trăită necătînd la greutăţi. Cum spunea unul dintre eroii filmelor prezentate la festival „Cu cît mai mare e provocarea, cu atît e mai dulce gustul victoriei.”
Filmele pe care am reuşit să le văd m-au emoţionat. Unele m-au lăsat cu lacrimi în ochi, altele m-au făcut să rîd din suflet, dar nici unul nu lasă loc pentru indiferenţă. Regret numai faptul că nu am reuşit să le văd pe toate, fiindcă proiecţia lor a avut loc într-o zi de lucru.
Filmul care a încheiat festivalul „Filmul fără bariere” a fost „Etajul 2”, la el cred ca mă voi opri mai detaliat, deoarece am fost şi la premiera lui. E filmat bine. E plăcut să vezi pe marele ecran locuri cunoscute şi deja îndrăgite din Chişinău. Potrivit regizorului, filmul pune accent nu atît pe o problemă socială a unei persoane cu disabilităţi cît pe egoismul uman. Filmul descrie viaţa unui tînăr bancher care în urma accidentului rămîne fără părinţi, fără slujbă, fără iubită, fiind ţintit la scaunul cu rotile… Proiecţia nu e o prezentare cronologică a subiectului ci un colaj dintre viaţa lui Dan post-accident şi amintirile lui de pînă la tragedie.
Trebuie să recunosc că mi-a părut filmul prea sumbru. Da, ajuns în situaţia în care a ajuns tînărul şi-a recunoscut vina pentru că a vrut să-şi ducă părinţii la azil şi a primit pedeapsa cuvenită. Însă, filmul nu lasă loc pentru speranţă atît pentru eroul principal măcinat pentru fapta săvîrşită, dar şi pentru cei apropiaţi lui. În al doilea rînd, finalul mi s-a părut cam abrupt. Un lucru totuşi m-a nedumerit la culme, e că părinţilor tînărului nu li s-a oferit nici o voce în film. Am avut impresia că ei sunt doi copilaşi cuminţi, care deşi nu vroiau, au urcat în tăcere în maşina fiului său pentru a fi duşi în azil. Şi asta practic fără nici o replică. Oare există în viaţă asemenea părinţi lipsiţi total de vreun caracter şi persoanalitate?
Totuşi, partea frumoasă e că în Moldova se fac filme şi asta e o muncă care merită aprecierea noastră. Iar festivalurile de film asemeni celui „Fără bariere” sunt o pastiluţă bună pentru toţi cei care se plîng de traiul pe care îl duc.
Cu ochii în patru... 